Sfârșitul unui blestem?
Moartea lui Ion Iliescu nu e doar dispariția unui fost președinte. Pentru mine, e ca o fisură într-un zid gros de tăcere și manipulare, un zid ridicat în jurul acestui popor odată cu sângele vărsat în Decembrie ’89. Trăiesc cu impresia că, odată cu dispariția lui, se rupe și ceva nevăzut – o legătură întunecată, un blestem care ne-a apăsat de atunci.
Că a fost bun sau rău Ceaușescu, istoria poate discuta la nesfârșit. Dar în ziua de Crăciun a anului 1989, nu am judecat, ci am executat. Poate nu cu mâinile noastre, dar cu o bucurie crudă, cu exaltarea prostească a celui manipulat, am intrat în jocul altora. Acel moment a fost mai mult decât o schimbare politică. A fost un ritual. Și un ritual, odată înfăptuit, leagă nu doar pe cei care-l fac, ci și pe cei care îl acceptă și îl aplaudă.
„Democrația” care a urmat a fost clădită pe acel sânge. Pe jertfă impusă. Pe scenarii gândite cu sânge rece. Și cei care au orchestrat totul nu erau doar organizații secrete în sensul de cluburi politice discrete. Erau structuri cu rădăcini vechi, cu ritualuri și simboluri moștenite din alte timpuri, cu ramificații adânci în istoria noastră. România, de la fanarioți încoace, a fost terenul de joacă al altora.
Independența, unirea, toate momentele noastre de mândrie au venit cu prețul sângelui și al concesiilor teritoriale sau economice. La fel și „democrația” de după ’89: un preț uriaș pentru un pumn de arginți și tone de promisiuni goale. Am dat, ca Dănilă Prepeleac, un car cu boi pe o pungă goală.
Dar poate că adevăratul blestem nu este execuția lui Ceaușescu în sine, ci felul în care istoria de după a fost scrisă și rescrisă pentru a servi celor de la putere. Iliescu a fost, pe rând, „salvator” și „criminal”, „tătuc al democrației” și „omul care a perpetuat puterea vechilor structuri”. Și nu e singurul caz. Antonescu, Zelea Codreanu, Ceaușescu – fiecare dintre ei a fost reinterpretat, demonizat sau reabilitat, nu în funcție de adevărul istoric, ci în funcție de interesele politice și ideologice ale momentului.
Adevărul a fost confiscat. O parte a istoriei noastre a fost ștearsă sau distorsionată. Și de fiecare dată când o putere nouă se instalează, manualele se schimbă, monumentele se ridică sau se dărâmă, iar memoria colectivă e rescrisă cu o altă cerneală. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul de a șterge personalități istorice, fie ele controversate sau incomode. Ele ne aparțin cu bune și rele, pentru că sunt parte din ceea ce am fost.
Poate că moartea lui Iliescu e începutul unei eliberări. Poate că Dumnezeu ne dă acum șansa să privim înapoi fără frică și fără minciuni. Dar asta nu se va întâmpla singură. Trebuie să vrem să știm, chiar dacă adevărul nu ne place. Altfel, „blestemul” nu se rupe – doar își schimbă numele.
