Deși nu există o probă directă și incontestabilă care să demonstreze că Regele Carol al II-lea a ordonat personal asasinarea lui Nicolae Iorga, circumstanțele și caracterul Regelui, precum și contextul istoric, pot sugera un scenariu plauzibil, susținut de unii istorici. Ca și implicarea lui Stalin, aceasta este o ipoteză plauzibilă circumstațial.
Carol al II-lea avea motive personale și politice să-l urască pe Iorga:
• Iorga l-a contestat în mod dur și repetat, numindu-l (chiar în ședințele Academiei) „nelegiuit” și „necurat la suflet”.
• Istoricul era o figură de autoritate morală și națională, pe care Carol n-o putea controla.
• În 1938, Carol a instaurat dictatura regală și și-a eliminat metodic rivalii politici și morali, sub pretextul salvării națiunii.
Asasinarea lui Iorga (27 noiembrie 1940), s-a petrecut în timpul Statului Național-Legionar, la doar câteva luni după abdicarea forțată a Regelui. A fost prezentată ca „răzbunare legionară” pentru execuția Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu (1938), în care Iorga ar fi fost complice moral.
Într-o ședință a Academiei Române din decembrie 1938, istoricul Nicolae Iorga a exprimat critici vehemente la adresa familiei Hohenzollern, în contextul propunerii ca academicienii să se înscrie în bloc în „Frontul Renașterii Naționale”, partid unic înființat de regele Carol al II-lea. Iorga a respins ferm această propunere, afirmând că fiecare academician are discernământul necesar și nu poate fi constrâns să comită un asemenea act.
În continuarea discursului său, Iorga a pomenit despre originile familiei Hohenzollern, afirmând că aceasta provine din familii din ”neamul ales” din Lubeck, Germania, care, prin camătă și alte mijloace, au acumulat bogăție și au fost ulterior înnobilate. El a mai afirmat că dinastia Hohenzollern suferă de anumite tare ereditare, inclusiv nebunia, care s-ar transmite la fiecare a patra generație, sugerând că regele Carol al II-lea ar fi afectat de această moștenire. Este cunoscută degenerarea caselor regale, datorită înrudirilor de sânge.
Discursul lui Iorga a stârnit reacții puternice în sală, fiind întrerupt de strigăte precum „Destul!” și „Stai jos!”. Se pare că regele Carol al II-lea asculta ședința prin intermediul unui microfon și, deranjat de afirmațiile lui Iorga, a trimis un ofițer să-l oprească. Iorga a refuzat să se conformeze, declarând că nu se teme de nimeni și că cele spuse de el vor fi cunoscute în întreaga lume, deoarece a avut grijă să le trimită în prealabil la Londra, Roma, Paris și Berlin.
ARGUMENT:
Mulți cercetători susțin că printre legionarii executați pentru crimă erau infiltrați ai Siguranței statului, care lucrau în perioada dictaturii regale și infiltrau mișcarea legionară. Este foarte probabil că ordinul de execuție a fost lansat anterior căderii regelui, dar activat mai târziu, în haosul politic din 1940, ca răzbunare personală sau ca parte a unui plan mai larg.
Carol al II-lea avea un istoric de a folosi agenți secreți pentru epurări politice: Execuția lui Codreanu și a „decemvirilor” în 1938 s-a făcut fără proces, într-un simulacru de „tentativă de evadare”. Regele a controlat direct aparatul de represiune (Siguranța) și a folosit-o pentru asasinate politice și intimidare.
Ce putem spune cu bună credință istorică?
Este plauzibil și istoric posibil ca Regele Carol al II-lea să fi dorit moartea lui Iorga și să fi încurajat sau ordonat acest lucru prin canale indirecte.
Contextul politic, cruzimea și caracterul tiranic al Regelui, precum și natura represivă a regimului său întăresc această ipoteză.
Implicarea unor „legionari falși” sau agenți ai siguranței este susținută de mai multe surse istorice.
Totuși, nu avem un document explicit, o mărturie directă sau o confesiune oficială care să confirme că ordinul a venit de la Carol.
CONCLUZIE: Asasinarea lui Nicolae Iorga poartă amprenta unei răzbunări politice de înalt nivel, în care umbra lui Carol al II-lea planează greu. Chiar dacă nu putem afirma cu absolută certitudine că regele a ordonat direct uciderea, este istoric rezonabil să credem că el a contribuit la crearea contextului, a atmosferii și poate chiar a mecanismului care a dus la moartea lui Iorga.
Cum spunea chiar Iorga, cu presimțire amară:
„Sunt un om care stă în calea unor mari ticăloșii.”
Și uneori, cei care stau în cale, devin ținte.
