Ștefan cel Mare: De la „Atletul lui Hristos” la canonizare
O palmă dată intelectualității atee și negaționiste
Într-o epocă în care modelele naționale sunt demolate cu râvnă de „intelighenția” progresistă, iar valorile spirituale sunt tratate cu dispreț, canonizarea lui Ștefan cel Mare vine ca o palmă tăcută, dar usturătoare. O palmă dată nu doar ateismului dogmatic, ci și celor care au redus istoria la un simplu exercițiu de demitizare agresivă.
Dincolo de mit, Ștefan rămâne una dintre cele mai complexe și eficiente figuri ale Evului Mediu european. Un domnitor care a domnit peste patru decenii într-o regiune frământată de războaie, trădări și imperii flămânde. A învins otomanii, polonezii, ungurii și tătarii. A construit o rețea de mănăstiri, a păstrat autonomia Moldovei și a lăsat în urma sa o legendă.
Dar nu faptele militare l-au urcat pe icoane. Ci viața sa spirituală, pocăința sa sinceră, relația cu monahii și cu Dumnezeu. A fost un om care a postit, s-a rugat și a ridicat biserici după fiecare bătălie, întru mulțumire.
Titlul nu e o invenție romantică de secol XIX. A fost acordat de Papa Sixtus al IV-lea, care, deși reprezentant al catolicismului, l-a recunoscut pe domnul ortodox al Moldovei drept apărător al creștinătății.
Ironia face că acest apelativ papal este astăzi mai puțin menționat de cei care se bat în piept cu „valorile europene”.
Canonizarea nu a fost un act de PR naționalist, ci o decizie a Bisericii Ortodoxe Române în urma unei cercetări temeinice asupra vieții și lucrării lui Ștefan. A fost canonizat în anul 1992, cu zi de prăznuire pe 2 iulie. Este unul dintre puținii conducători de stat care a primit această cinste.
Un om care a știut să coboare din scaunul domniei în genunchi, în fața lui Dumnezeu, este mai mult decât un conducător – este un model. Pentru cei care știu să-l vadă.
Pentru o parte a elitei intelectuale formate în tiparul marxist, secularist sau nihilist, canonizarea unui voievod înseamnă o „înapoiere”. Un afront adus progresului. O glorificare a Evului Mediu.
De fapt, este o criză a propriei viziuni. Pentru că acea viziune exclude din start dimensiunea spirituală a realității. Reduce omul la biologie, istoria la geopolitică, iar cultura la produs ideologic.
Canonizarea este un memento că nu toate valorile pot fi derivate din raționalism rece sau ideologie de partid. Unele vin din verticala sacrului, acolo unde condeiul universitar nu ajunge.
Într-o lume dominată de confuzie, relativism și fragilitate identitară, imaginea lui Ștefan cel Mare în icoană — cu sabia în mână și crucea în suflet — devine un simbol viu.
Nu perfect. Nu „corect politic”. Dar profund adevărat.
Este timpul să ne întoarcem privirea și către acele figuri care au știut să îmbine forța cu rugăciunea, autoritatea cu smerenia, și istoria cu veșnicia.
Canonizarea lui Ștefan cel Mare nu este o simplă comemorare. Este o afirmare tăcută, dar puternică, a unei alte viziuni despre om, istorie și adevăr.
Iar cei care o neagă, o bagatelizează sau o disprețuiesc — nu fac altceva decât să-și trădeze propria incapacitate de a înțelege ceea ce e viu dincolo de cuvinte.
