Scrisoarea Berthelot din 19 oct. 1918, trimisă către Cartierul General al Franței și mirajul României coloniale: prietenie sau interes?
MOTTO: ”DOAR PROȘTII AU CERTITUDINI, CEILALȚI AU ÎNTREBĂRI”
Când vine vorba de relațiile României cu Franța, majoritatea românilor gândesc imediat la „sora mai mare” occidentală, protectoare culturală și civilizatoare. Dar istoria are adesea mai multe straturi decât cele transmise prin manuale. Un exemplu revelator este o scrisoare puțin cunoscută, datată 19 octombrie 1918, trimisă de generalul Henri Mathias Berthelot de la Târnovo către Marele Cartier General Francez.
Conform unor surse alternative, Berthelot ar fi afirmat, cu un aer pragmatic și poate chiar cinic, că România ar reprezenta o „colonie perfectă pentru Franța”. Contextul? Armistițiul era aproape, Imperiul Austro-Ungar se destrăma, iar Franța căuta să-și consolideze influența în Europa de Est. România, slabă și epuizată după ani de război, putea fi „ghidată” ușor spre o poziție subordonată.
În aceeași scrisoare, Berthelot ar fi menționat cu un soi de ironie că românii consideră Franța o „soră mai mare” și, profitând de această naivitate, Franța ar putea să-și recupereze „de cinci ori investițiile” făcute în armata română.
Autenticitatea documentului: ipoteză sau realitate?
Scrisoarea nu este inclusă în colecțiile oficiale franceze disponibile publicului larg, iar citările provin din surse jurnalistice controversate, cum este Cotidianul. Asta nu înseamnă că documentul nu a existat, ci că a fost, poate, un raport intern în răspuns la circumstanțele de moment — și, poate, prea sincer pentru a fi trecut în istoria oficială.
În lipsa unui facsimil original, rămâne o ipoteză, dar una ce se potrivește cu atitudinea imperialistă a epocii. Franța, la fel ca Marea Britanie sau Rusia, nu avea prieteni, ci interese. Iar Europa Centrală și de Est era o tablă de joc.
Azi, influența Franței în spațiul românesc nu mai e una militară, ci una subtilă, prin rețele culturale, economice, diplomatice și ideologice. Ingerințele nu mai poartă uniforma unei armate de eliberare, ci masca unei „ajutorări” democratice. Alegerile, presa, educația și ONG-urile reflectă adesea o direcție geopolitică care servește mai puțin interesul românilor și mai mult al „aliatului”.
Concluzie:
Scrisoarea lui Berthelot, chiar dacă incertă ca sursă, este revelatoare ca simbol. Ea obligă la o revizuire lucidă a relațiilor României cu puterile occidentale: prietenie declarativă, interese pragmatice. Dacă românii vor să-și revendice demnitatea moștenită de la Decebal și Burebista, poate că primul pas e să înceteze să creadă în „frați mai mari” care vin să salveze, dar rămân să administreze.
