Estalón și Cei Trei Păstrători ai Filelor Nevăzute
■
Se spune că după întoarcerea lui Estalón din Umbrele Lumii Muritorilor, într-o noapte în care Luna părea că își uitase drumul, el s-a oprit la hotarul dintre Pădurea Vie și Apa Adormită. Erau locuri tăcute, unde ecoul era păstrat în lemn și unde arborii nu-și mai rosteau numele de mii de ani.
■
Acolo l-au așteptat cei Trei Păstrători ai Filelor Nevăzute — vechi precum începutul lumii, dar rămași ascunși până la chemarea lui Estalon cel ce aducea Lumina Trecutului.
Tirioniel, Păstrătoarea Visurilor era fiica apelor și ținea în părul ei șuvoaie de argint, iar în ochi — adâncimile viselor netrăite. Tirioniel nu vorbea. Când voia să comunice, lăsa petale de lumină să curgă în aer. Fiecare petală era un vis ce nu s-a împlinit vreodată — al unui copil, al unui poet, al unui bătrân în prag de moarte.
Estalón a înclinat capul în fața ei. “Ai păstrat ceea ce nici măcar Timpul nu a putut vedea.”
Maerondir, Păstrătorul Alegerilor Nefăcute, un elf tăcut cu o sabie niciodată scoasă și un pergament nescris la brâu. El păzea răscrucile uitate — toate acele momente când cineva ar fi putut alege altfel. În ființa lui era o tăcere apăsătoare, dar plină de înțelesuri.
Când Estalón l-a întâlnit, l-a întrebat:
— Câte drumuri ai păzit?
Maerondir a ridicat o sprânceană: “Câte stele sunt pe cer. Câte inimi s-au temut.”
Ninwe Silmë, Păstrătoarea Nespuselor. Cea mai tânără, dar cu ochi vechi. Ea păstra cuvintele nerostite: declarațiile de iubire nespuse, iertările prea târzii, adevărurile pierdute din frică. Punea toate acestea în borcane de sticlă și le trimitea pe râurile din vis — doar uneori, cineva le primea.
Estalón a recunoscut unele din aceste cuvinte. Unele îi aparțineau. Le uitase în vremuri de demult.
■
Împreună, cei patru au stat la sfat în Lumină de Lună și au scris pe scoarța unui arbore de aur o Carte a Filelor Nevăzute. Nu pentru muritori. Nu pentru zei. Ci pentru clipa în care lumea se va opri o secundă, și tot ce a fost uitat va cere să fie pomenit.
