Înserarea peste Imladris era o ceață de lumină și parfum. Aerul vibra de cântece șoptite, iar fiecare frunză părea să danseze într-o muzică nespusă. În marea sală a Rivendellului, între coloanele albe și podoabele de cristal, Arwen și Aragorn își uneau destinele sub privirea blândă a stelelor.
Estalón Rána Nólemar, călător al tărâmurilor tainice și păstrător al cântecelor vechi, pășea încet pe aleea de argint. Mantia lui verde-argintie tremura ușor, mângâiată de adierea serii. În mână ținea o ramură de laur alb – darul său pentru tinerii miri.
La ceremonie, Elrond purta coroana ancestrală a casei lui, privindu-și fiica cu o tristețe dulce-amară, ca un izvor ce știe că trebuie să-și verse apele către mare. Frodo, cu ochii mari și plini de mirare, ținea în palme o mică floare de Elanor, ca un copil care păzea o stea căzută. Sam plângea discret de emoție, în timp ce Merry și Pippin furau deja prăjituri de pe mesele albe ca neaua.
Legolas, veșnic senin, aducea cu el cântecele codrilor neatinși, iar Gimli — cu barba pieptănată și o cupă uriașă în mână — dădea glas laudei în graiul greu al munților.
Estalón, privind această adunare a celor mari și mici, a celor care purtau lumina și luptaseră împotriva întunericului, simți în piept freamătul vechilor timpuri. Ridică mâna și rosti:
„Sub stele țesute de Varda, sub binecuvântarea pământului vechi, Estalón Rána Nólemar își pleacă fruntea în fața dragostei ce a învins timpul și umbra. Să fie nunta aceasta cântec în inimile tuturor! Auta miqula, mellyn nîn — prieteni ai inimii mele!”
Și atunci, de parcă însăși Valinorul asculta, vântul aduse de departe un murmur: o binecuvântare.
În noaptea aceea, nici un cântec nu s-a uitat, nici o inimă nu a rămas mută.
