Cui datorăm, de fapt, istoria noastră?
de un român care n-a uitat ce-i recunoștința, dar nici ce-i demnitatea
În ultima vreme, o serie de voci — dintre cele mai vocale și mai bine amplasate mediatic — ne șoptesc, apoi ne strigă, apoi ne impun, că noi, europenii, și implicit noi, românii, ar trebui să fim “recunoscători” evreilor. Mai nou, ni se sugerează chiar că Europa însăși s-ar sprijini pe valorile Torei. O afirmație care, în ciuda tonului aparent doct, ridică sprâncene și întrebări fundamentale: ce este Europa? Cine suntem noi, de fapt? Și cui datorăm cu adevărat ceea ce suntem?
Să ne înțelegem de la început: nu este vorba de a nega contribuția unor minți evreiești la cultura, știința sau economia Europei. Aceasta a existat, în mod firesc, ca în orice spațiu complex, cu interferențe de neamuri și de spirite. Dar de aici și până la a afirma că europenii își trag valorile morale, juridice și spirituale din Tora — adică dintr-un corpus de legi exclusiv etnic și teocratic — este o prăpastie logică și istorică.
Europa, cu bune și rele, este rodul unui triptic civilizațional clar: filosofia greacă, dreptul roman și creștinismul răsăritean și apusean. De la Platon și Aristotel, la Justinian și Cicero, la Augustin și Maxim Mărturisitorul, până la Thomas d’Aquino și Dante — firul identității europene este profund recognoscibil. Cu toate influențele, cu toate sintezele, nimeni nu poate susține, cu bună-credință, că Europa este o extensie culturală a Orientului Mijlociu.
A afirma că valorile Torei ar trebui să ne structureze gândirea de azi e o formă de substituire subtilă, aproape mesianică, a unei identități cu alta. Este ca și cum ai spune că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani pentru că avea medic evreu. Nu e vorba de antisemitism aici — ci de o critică sinceră a unei logici perverse: aceea de a transforma contribuția minoră într-un fundament, iar națiunea care și-a trăit istoria cu sânge și sudoare — într-un simplu beneficiar.
Să nu ne amăgim. Așa începe întotdeauna: întâi ți se spune că n-ai fost nimic fără alții. Apoi că n-ai dreptul să-ți mai spui povestea fără aprobarea celorlați. Și, în cele din urmă, că nici n-ai existat cu adevărat. Ești doar un fragment al unei istorii “mai mari”, un vas gol, pe care alții l-au umplut.
Dar noi nu suntem vasul nimănui. Suntem un neam întreg. Cu păcatele, cu virtuțile, cu martirii, cu boierii trădători și cu țăranii care au ținut pământul viu. Nu ne-a clădit nimeni altcineva. Iar dacă am primit ajutor pe ici, pe colo — de la un medic, un comerciant, un tipograf sau un avocat — îi mulțumim omului, nu neamului. Căci recunoștința e una, iar perversiunea reconfigurării istorice e cu totul altceva.
Într-o epocă în care se rescrie totul — sexul, limba, credința, chiar și cerul — ni se cere să ne rescriem și memoria. Să devenim europeni fără Hristos, români fără voievozi și istorie fără subiect. Un continent de mase fără rădăcini, dar “recunoscătoare”.
Nu putem tăcea. Tăcerea de azi e amnezia de mâine.
Și un popor fără memorie e un popor gata să fie uitat.
