– Alexandru cel Bun, domnul care a construit fără să dărâme –
Editorial de opinie – „Gazeta Dintre Vremi”
■
Într-o epocă în care istoria pare că nu mai are răbdare nici cu trecutul, iar vitejia se măsoară în numărul de like-uri și revoltele în hashtaguri, e timpul să ne întoarcem privirea către acei bărbați de stat care au ridicat Țara nu cu securea, ci cu mintea. Nu cu flamura războiului, ci cu cumpătul diplomației. Nu cu vorbe mari, ci cu fapte tăcute. Dintre toți, Alexandru cel Bun strălucește – discret, dar clar – ca o stea uitată pe cerul Moldovei.
■
În amintirea colectivă, numele lui pălește pe nedrept în umbra marilor războinici. Mircea cel Bătrân a ținut piept Semilunii, Ștefan a umplut câmpurile de glorie, iar Mihai a întins visul românesc peste munți. Dar cine a clădit temelia pe care ceilalți au ridicat gloria? Cine a îndrăznit să țină piept lumii nu cu sabia, ci cu înțelepciunea?
■
Alexandru cel Bun – Domnul Moldovei între 1400 și 1432. Trei decenii de stabilitate într-un Ev Mediu agitat, un record ce nu poate fi atins fără virtuți rare: cumpătare, viziune și simț al măsurii.
■
A înțeles, mai bine decât oricare dintre contemporanii săi, că o țară mică și tânără nu se apără prin agresiune, ci prin diplomație bine așezată. A negociat cu regele Poloniei, a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de la Patriarhia Ecumenică, și-a păstrat cu demnitate granițele între tătari, maghiari și otomani, fără să-și plece grumazul. Un adevărat echilibrist între imperii, dar fără să calce în genunchi.
■
A fost ctitor de mănăstiri, protector al comerțului, sprijinitor al clerului și organizator iscusit al administrației. Când ne plângem astăzi că statul român e slab, corupt și haotic, poate n-ar strica să privim spre Alexandru cel Bun, cel care a înțeles că ordinea internă e prima linie de apărare a unei națiuni.
■
Ce ironie amară că, în loc să fie pomenit alături de cei mai mari voievozi, e adesea redus la o notă de subsol în manuale. Poate pentru că n-a fost „spectaculos”. N-a unit țările române, dar le-a ținut pe ale sale întregi. N-a mers la război decât când a fost nevoit. N-a fost mare prin zgomot, ci prin rânduială.
Dar oare nu tocmai aceasta e esența adevăratei măreții?
■
Astăzi, când clovnii îmbracă straiele liderilor și deciziile par luate pe TikTok, avem nevoie mai mult ca oricând de exemplul lui Alexandru cel Bun. Ne trebuie din nou acel „domn cu cap limpede”, care nu urlă în piețe, ci construiește în tăcere. Un domn care nu promite marea cu sarea, ci face ordine în pivniță și împarte grâul cu înțelepciune.
■
Până nu-i vom reda locul cuvenit în memoria națională, ne vom tot da cu capul de ziduri, precum un popor care a uitat ce înseamnă să fii bine condus. Iar dacă Mihai Viteazul a fost securea care a sfărâmat granițele și Ștefan paloșul care a luminat întunericul, Alexandru cel Bun a fost mintea care le-a făcut pe toate posibile.
■
Nu e târziu să-l readucem în lumină.
Dar pentru asta, trebuie să vrem să ne amintim cine suntem cu adevărat.
CUMPĂTUL ȘI MINTEA MOLDOVEI
– Alexandru cel Bun, domnul care a construit fără să dărâme –
Editorial de opinie – „Gazeta Dintre Vremi”
■
Într-o epocă în care istoria pare că nu mai are răbdare nici cu trecutul, iar vitejia se măsoară în numărul de like-uri și revoltele în hashtaguri, e timpul să ne întoarcem privirea către acei bărbați de stat care au ridicat Țara nu cu securea, ci cu mintea. Nu cu flamura războiului, ci cu cumpătul diplomației. Nu cu vorbe mari, ci cu fapte tăcute. Dintre toți, Alexandru cel Bun strălucește – discret, dar clar – ca o stea uitată pe cerul Moldovei.
■
În amintirea colectivă, numele lui pălește pe nedrept în umbra marilor războinici. Mircea cel Bătrân a ținut piept Semilunii, Ștefan a umplut câmpurile de glorie, iar Mihai a întins visul românesc peste munți. Dar cine a clădit temelia pe care ceilalți au ridicat gloria? Cine a îndrăznit să țină piept lumii nu cu sabia, ci cu înțelepciunea?
■
Alexandru cel Bun – Domnul Moldovei între 1400 și 1432. Trei decenii de stabilitate într-un Ev Mediu agitat, un record ce nu poate fi atins fără virtuți rare: cumpătare, viziune și simț al măsurii.
■
A înțeles, mai bine decât oricare dintre contemporanii săi, că o țară mică și tânără nu se apără prin agresiune, ci prin diplomație bine așezată. A negociat cu regele Poloniei, a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de la Patriarhia Ecumenică, și-a păstrat cu demnitate granițele între tătari, maghiari și otomani, fără să-și plece grumazul. Un adevărat echilibrist între imperii, dar fără să calce în genunchi.
■
A fost ctitor de mănăstiri, protector al comerțului, sprijinitor al clerului și organizator iscusit al administrației. Când ne plângem astăzi că statul român e slab, corupt și haotic, poate n-ar strica să privim spre Alexandru cel Bun, cel care a înțeles că ordinea internă e prima linie de apărare a unei națiuni.
■
Ce ironie amară că, în loc să fie pomenit alături de cei mai mari voievozi, e adesea redus la o notă de subsol în manuale. Poate pentru că n-a fost „spectaculos”. N-a unit țările române, dar le-a ținut pe ale sale întregi. N-a mers la război decât când a fost nevoit. N-a fost mare prin zgomot, ci prin rânduială.
Dar oare nu tocmai aceasta e esența adevăratei măreții?
■
Astăzi, când clovnii îmbracă straiele liderilor și deciziile par luate pe TikTok, avem nevoie mai mult ca oricând de exemplul lui Alexandru cel Bun. Ne trebuie din nou acel „domn cu cap limpede”, care nu urlă în piețe, ci construiește în tăcere. Un domn care nu promite marea cu sarea, ci face ordine în pivniță și împarte grâul cu înțelepciune.
■
Până nu-i vom reda locul cuvenit în memoria națională, ne vom tot da cu capul de ziduri, precum un popor care a uitat ce înseamnă să fii bine condus. Iar dacă Mihai Viteazul a fost securea care a sfărâmat granițele și Ștefan paloșul care a luminat întunericul, Alexandru cel Bun a fost mintea care le-a făcut pe toate posibile.
■
Nu e târziu să-l readucem în lumină.
Dar pentru asta, trebuie să vrem să ne amintim cine suntem cu adevărat.
