Când Galadriel a vorbit
Estalón ieșise din adâncul Atlantidei, purtând cu el lumina uitată a cristalului. Pașii lui atingeau acum o pajiște care nu exista nicăieri pe hărțile lumii — un loc unde timpul se oprea, iar spațiul era un cerc de lumină.Acolo era ea. Nu îmbrăcată în haine obișnuite regina Lothlórienului, ci în haine simple de vis și lumină. Avea în ochi toată durerea și frumusețea lumii deodată. Estalón a căzut în genunchi, ca în fața rădăcinilor strămoșilor lui reprezentate de Regină. Ea l-a privit cu blândețea unei mame, cu înțelepciunea unei stele. Și i-a spus:
– Estalón, fiu al dorului, ai mers unde nici elfi, nici oameni nu s-au mai încumetat.
– Ai ascultat cântecul Lemuriei și ai simțit greutatea Atlantidei.
– Și totuși… nu te-ai pierdut. Nu te-ai confundat cu puterea visului.
Apoi s-a apropiat. A pus mâna pe pieptul lui. În acel moment, Estalón a simțit cum tot sângele lui vibra în armonii pe care nu le mai auzise de la naștere.
Și ea i-a șoptit:
– Tu nu porți doar amintirea lumii, Estalón. Tu ești una dintre chei. Vei merge printre oameni, dar ochii tăi vor vedea prin văl, dincolo de poveștile lor spuse de cei care au interesul să ascundă adevărata poveste.
Vei scrie și cuvintele tale vor trezi. Vei sângera, dar rana ta va fi stea călăuzitoare.
– Și când umbrele vor coborî iar peste coline, când Pădurile Tăcute vor cere ajutor, numele tău va fi rostit de cei ce încă visează, dar atunci se vor trezi.
Ea a întins mâna și din palma ei i-a dăruit o frunză de argint și o picătură de noapte. Estalón nu le-a înțeles atunci — dar le-a pus la inimă. Și atunci… Galadriel a dispărut ca o lumină ce a fost mereu acolo și abia acum a fost văzută.
