2 Povești (sau nu), cu amerindieni

Citind despre viziunea asupra Creației Divine a d-lui Dan Prepeliță, o viziune originală dar cu atât mai captivantă, în cartea dumnealui ”Percepția despre Armonia Creației Divine” , mi-am amintit de 2 povestioare cu indieni nativi, povestioare pline de sens, înțelepciune și înțelegere a Creației, a naturii și a comuniunii cu ea. Cum cei ”sălbatici” și ”necivilizați”, ”barbari” înțelegeau relația lor cu Creația și Creatorul, cât de legați erau acești nativi americani de firescul vieții în armonie.

Povestea I

Se spune că în timpul războiului din Vietnam, s-a constatat că cei mai buni cercetași erau indienii nativi. Aceștia aveau capabilități extraordinare (naturale) în a găsi urme ale inamicului, identificau până la precizie drumuri prin junglă, surse de apă, plante hrănitoare, plante medicinale, etc. Erau supraviețuitorii perfecți, chiar dacă mediul nu le era familiar. Firesc, dacă ne gândim că ei erau vânători înnăscuți care trăiau în comuniune perfectă cu natura.

La un moment dat, la una din aceste companii de cercetași a venit un comandant nou, cu regulamentul militar imprimat în A.D.N. și creier. Acesta a dispus, nici mai mult nici mai puțin, ca toți soldații indieni să se tundă conform regulamentelor militare, neținând cont de faptul că părul lung făcea parte din identitatea indienilor. Dar cine are nevoie de identitate în orice armată?

Aceștia s-au tuns (ordinul se execută, nu se discută….. ce imbecilitate!!!). Ce-au constatat ulterior superiorii lor? Că aceștia nu mai erau capabili să-ți exercite abilitățile de vânători, sau acele abilități erau mult diminuate. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Cei mai buni cercetași deveniseră ca toți ”private” comuni din mândra U.S. Army… Unul dintre ei, a prins curaj și a spus cauza: deoarece au fost forțați să se tundă, au pierdut legătura cu natura, cu Creația, așa cum o înțelegeau ei. Bine înțeles că, probabil, a fost ignorată această opinie și tratată ca o prostie sau gândire retrogradă, misticism (vi se pare cunoscut?).

Povestea a-II-a

Se spune că în timpul cuceririi ”Vestului Sălbatic” de către noii ”americani”, după ce au confiscat toate pământurile și terenurile de vânătoare ale indienilor și după ce, bineînțeles i-au ”pacificat” pe aceștia (a se citi ”masacrat” vreo 20.000.000 după cele mai optimiste statistici), investitorii în calea ferată care trecea peste fostele pământuri ale indienilor (căci da, era vorba de bani, mulți bani, pe care unii doreau să-i facă de pe urma jafului ”creștinesc” și ”constituțional”), au vrut să arate unui Șef de trib (din puținii care au rămas), ce invenție minunată este trenul.

Cu îngâmfarea specifică imperialiștilor ”civilizatori” un senator s-a suit împreună cu Șeful de trib într-un tren, care a început să meargă cu viteză maximă pe noua linie ferată, care traversa preeria. La capătul călătoriei, oficialul ”american” îl întreabă pe Șeful de trib ce părere are. Acesta, în loc să cadă în extaz de admirație în fața științei, a progresului tehnologic, a spus sec: ”Aleargă prea repede, mi-a rămas sufletul în urmă”……

Savanții vor sări repede să tragă concluzia: basme de adormit copii, povești pentru copii și retrograzi mistici. Oare așa să fie? Din îngustimea punctului de vedere al științei sistemice (Doamne, ce-mi place acest termen) cu ochelari de cal, da, așa pare. Dar din punctul de vedere al adevăratei științe care ne învață că totul are legătură cu totul (Leonardo Da Vinci) și că vom cunoaște tainele Universului doar prin prisma triadei: energie-vibrație-frecvență (N. Tesla), aceste povestioare (adevărate sau nu, nici nu contează), capătă un alt sens. Mult mai profund și apropiat de realitate.

În povestea cu cercetașii amerindieni: „Progresul” și eficiența militară (tunsul părului, disciplina) distrug chiar instrumentele care făceau acei oameni valoroși în primul rând. Abilitățile lor nu erau doar tehnici, ci erau înrădăcinate în identitatea și spiritualitatea lor. Părul lui Samson din Vechiul Testament este cel mai puternic exemplu. Puterea lui nu era în fibrele de keratină, ci în legământul său cu Dumnezeu, în vrednicia lui, în forța lui spirituală de care părul era doar un simbol vizibil și un martor. A fi tuns a însemnat a rupe acel legământ, a-și pierde vrednicia, a se abandona. A pierdut puterea pentru că și-a pierdut conexiunea cu sursa ei. De ce nu a ales Dumnezeu altceva ca simbol al legământului? Pentru că părul este de fapt o antenă vibrațională, care ne pune mai ușor în conexiune unii cu alții, ne pune în armonie cu mediul energetic al Creației.

La fel și cu indienii. Părul nu era doar păr. Era o expresie a identității, a istoriei personale, a credinței, a conexiunii cu forțele naturii. A-l tunde nu a însemnat doar a-l îndepărta fizic. A însemnat a-l deconecta de tot ceea ce îl lega de sine, de comunitate și de sursa „al șaselea simț”. Era ca și cum ai debranșa un antenă dintr-un receptor sensibil.

În povestea a-II-a: Progresul (trenul) vine cu un cost psihologic și spiritual. Viteza, o calitate aparent pozitivă, are un efect secundar profund: deconectarea. Șeful de trib pune în cuvinte o verigă lipsă în ecuația progresului – necesitatea sufletului uman de a „prinde din urmă”, de a se adapta nu doar fizic, ci și emoțional și spiritual la o nouă realitate.

În parabola cu cercetașii indieni,  standardizarea și uniformizarea, duce la pierderea intuiției, a „simțului” firesc. Luând puterea chiar și simbolică a unei culturi, îi distrugi spiritul, o deconectezi de la sursă. În cazul poveștii cu Șeful de trib și trenul  care reprezintă tehnologia și progresul,  din cauza vitezei care era nefirească pentru acel indian, sufletul rămâne în urmă la modul propriu. Progresul trebuie să aștepte sufletul uman să vină din urmă, altfel se creează o diviziune internă, o dihotomie, care e posibil să fie ireversibilă.

Acestea nu sunt doar povești despre amerindieni sau despre trecut. Sunt parabole pentru epoca noastră:

Ne grăbim să adoptăm noua tehnologie fără a reflecta asupra impactului ei asupra psihicului uman. Standardizăm și optimizăm procesele, riscând să pierdem creativitatea, intuiția și conexiunile umane unice care nu pot fi cuantificate ușor. „Mi-a rămas sufletul în urmă” este probabil una dintre cele mai frumoase și mai profunde modalități de a descrie anxietatea modernă. Este aducere aminte eternă că, în călătoria noastră înainte, trebuie să ne oprim din când în când și să dăm sufletului timp să prindă din urmă.

Pe de altă parte cred că înțelesul acestei povestioare să fie mult mai profund. Cu cât încercăm să ”păcălim” timpul, să ne mișcăm mai repede, să scriem mai repede, informație rapidă, la îndemână, timpul devine mai scurt. Acum 20 de ani ca să învăț ceva, mergeam la bibliotecă, căutam bibliografie, citeam etc. Timpul trecea greu, făceam de toate, ziua era plină la sfârșit, simțeam că nu a trecut degeaba. Acum, cu toate uneltele moderne la îndemână, internet de mare viteză, google, archive.org, canale telegram cu peste 50.000 de titluri de e-book, mai citesc ceva, mai răsfoiesc altceva și gata ziua, abia apuc șă scriu un articol. Practic am impresia că nu am făcut mai nimic. Când eram copil sau adolescent, făceam 1000 de lucruri într-o zi, aveam timp de toate. Și de citit și de școală și de prieteni și de altele. Azi, timpul trece repede și când mă uit în traistă, e goală.

„A păcăli timpul” înseamnă să scurtezi sau să elimini procesele lente, greoaie, fizice și profunde care umplu timpul cu sens. Mersul la bibliotecă, căutarea în index, răsfoirea paginilor, așteptarea pentru un articol sau carte prin împrumut inter-bibliotecar, toate acestea erau procese. Și procesele astea nu erau doar pași către un scop (scrisul articolului); ele erau însăși țesătura experienței. Ele umpleau timpul cu acțiune, cu anticipație, cu prelucrare mentală inconștientă. „Timpul devine mai scurt” pentru că, eliminând procesul, îl golești de conținut. Ceea ce percepeam ca „timp” nu era doar bătaia ceasului, ci densitatea experienței care îl umplea. Timpul nu este o linie, este o percepție, pe care fiecare o simte personal. Unii au timp să scrie câteva sute de cărți într-o viață, alții apucă să scrie o pagină și deja clepsidra s-a golit. Dar această discuție despre timp, este un alt subiect.

Paradoxul este crunt: Instrumentele create să ne „elibereze” timp, tocmai că i-au furat substanța. Ne-au transformat din participanți activi în propria noastră viață, în operatori pasivi ai unui sistem de eficiență. Am trecut de la un timp umanizat (măsurat în efort, în bucurii mici, în oboseală și satisfacții) la un timp algoritmic (măsurat în  eficiența maximă la care ceva poate fi prelucrat, în viteza de execuție, în rezultate pe oră). Și sufletul nostru, asemenea sufletului  Șefului de trib, rămâne în urmă, în acel timp uman, mai lent, mai bogat, mai plin. În mediul lui firesc.

Oamenii de știință s-ar putea să nu „priceapă niciodată” în termenii lor limitați pentru că instrumentele lor nu sunt proiectate să măsoare semnificația, frumusețea sau puterea legământului, esența armoniei cu mediul energetic fundamental, cu Creatorul. Ele măsoară mecanica.

Vorbim despre două tipuri de cunoaștere:

• Cunoașterea științifică: Răspunde la întrebarea „Cum?”
• Cunoașterea înțelepciunii (sufletească/tradițională): Răspunde la întrebarea „De ce?” și „Ce este?”

”Paradigma energie-frecvență-vibrație nu este o opțiune filosofică. Pentru mine, este realitatea primară. Materia este doar o densitate de energie, o încetinire a vibrației, o undă care se crede particulă și dă impresia de stabilitate. Privesc TOTUL prin această paradigmă a energiei, frecvenței și vibrației. Ceea ce savanții sistemici nu vor face niciodată. Ei nu vor vedea niciodată dincolo de limita materiei, exact acolo de unde începe cunoașterea adevărată.”

____________ Să fiți iubiți !!! ____________ Ștefan.G