„Când pigmeii judecă uriașii”
Pamflet despre curaj, tastaturi și amnezie istorică
Trăim vremuri glorioase. Ale gloriei tastaturii. Orice neica-nimeni cu o diplomă plastifiată și o bibliografie de doi bani sare să dea verdicte despre trecut. Se dezgroapă domnitori, se scutură de praf martiri, se freacă de sânge sfinți. Ba e Ștefan un „criminal de război”, ba e Mihai Viteazul „obsedat de putere”, ba e Antonescu „monstru istoric” în sensul absolut, ba chiar și Constantin Brâncoveanu „patronul corupției de azi”.
Totul e deconstruit, demitizat, demistificat, decopiat. În afară de prostie — aceea nu se atinge.
Să ne-nțelegem: nu orice formă de gândire critică e nocivă. Ba dimpotrivă. Dar când judeci secolele trecute cu mintea moale crescută pe seriale Netflix și coaching de dezvoltare personală, ai o problemă.
Nu cu istoria — ci cu tine.
Scena 1: Pigmeul moral pe câmpul de luptă
Imaginează-ți următorul experiment: iei un istoric progresist, unul cu ochelari groși și convingeri ferme că toți voievozii sunt niște patriarhali toxici, îl arunci cu o sabie în mână în pădurea de la Valea Albă, în 1476. Nici nu-i ceri să lupte. Doar să asiste.
Să stea acolo. Să simtă mirosul de sânge, de sudoare, de fum. Să vadă un tătar cum își taie calea prin ostașii moldoveni. Să-l audă pe Ștefan strigând „apărați Moldova!” cu vocea sfâșiată de moartea celor căzuți.
Ce crezi că face?
Se cufurește. Nu metaforic. Biologic.
Scena 2: Răzeșul cu demnitate vs. influencerul cu hashtag
Un răzeș mergea la luptă știind că nu vine înapoi. N-avea cont de Instagram. Nu făcea „story-uri” cu sabia scoasă. Știa doar că, dacă pică el, poate nu mai pică satul.
Astăzi, în schimb, avem indivizi care fac sindrom post-traumatic dacă li se strică internetul. Care au crize existențiale pentru că s-au trezit fără cafea de specialitate. Care țin lecții despre „toxic masculinity” în vreme ce n-ar putea apăra nici propria umbrelă în fața unei adieri de vânt.
Canonizările îi ustură. Tăcerea istoriei îi sperie. Iar verticalitatea trecutului îi umilește.
De ce îi deranjează canonizarea lui Ștefan cel Mare?
Pentru că în fața unui om care se smerește după victorie, ei nu știu cum să reacționeze.
Pentru că imaginea unui conducător care se duce la mănăstire să mulțumească lui Dumnezeu nu încape în ideologia lor de stânga moale cu iz de revoluție din fotoliu.
Pentru că tot ce nu pot înțelege, vor să distrugă.
Epilog: Apărați-vă uriașii
Istoria noastră nu-i perfectă. Dar nu trebuie să fie.
Nu avem nevoie de sfinți fără greșeală, ci de oameni care au stat drept în furtună.
Ștefan cel Mare nu e incomod pentru că a fost „brutal”. E incomod pentru că a fost viu. Cu păcate, dar și cu sfințenie. Cu sabie, dar și cu cruce. Cu sânge, dar și cu rugăciune.
Într-o epocă în care totul e negociabil și nimeni nu mai moare pentru nimic, tocmai acei oameni care au murit pentru totul devin periculoși. Pentru că ne arată cât de mici suntem.
Așa că, dragi pigmei cu diplomă și dispreț față de trecut: nu vă atingeți de uriașii noștri.
Nu pentru că i-am idealizat. Ci pentru că voi n-ați înțelege nici dacă i-ați avea în față.
